Diabet si Psihologie

Psihologia  este un domeniu foarte vast care este supus unei dezvoltări continue în special datorită faptului că îi este recunoscută importanţa în multe aspecte ale vieţii cotidiene, în tulburările de ordin psihic dar şi în cele de ordin medical.

Este foarte bine cunoscut faptul că diabetul zaharat este o boală cronică ce necesită o atenţie deosebită din partea persoanei în cauză, a familiei şi a personalului medical. Însă în acest moment, atunci când se discută despre formarea unor echipe multidisciplinare care să aibă în centrul său persoana cu diabet, de fiecare dată este inclus în program şi psihologul.

Acest lucru se datorează faptului că diabetul este o boală complexă, de lungă durată şi care presupune realizarea unor comportamente zilnice de management al diabetului, care uneori au un impact semnificativ asupra calităţii vieţii.

Dacă ar fi să stabilim un reper aproximativ cu privire la perioada în care ar putea fi necesară intervenţia unui psiholog, aş îndrăzni să spun că de la începutul diagnosticului deoarece impactul poate fi semnificativ în funcţie de vârstă şi de tipul de diabet, fiind necesară o intervenţie particularizată care să ţină cont de toate aceste aspecte.

Este dovedit ştiinţific faptul că persoanele cu diabet sunt mai predispuse la depresie decât populaţia fără diabet, de asemenea sunt mai predispuse la dezvoltarea unor anxietăţi, apoi odată cu începerea tratamentului există un risc crescut de a dezvolta burnout, gânduri iraţionale cu privire la viaţa lor, pot apărea diferite temeri legate de viitor, o autoeficacitate scăzută pentru managementul diabetului, probleme de imagine de sine si multe altele. În fiecare dintre aceste situaţii, rolul psihologul ar fi de a discuta cu aceste persoane, a le consilia în vederea remedierii acestor probleme pentru bunăstarea persoanei cu diabet şi pentru că literatura de specialitate, cât şi practica de zi cu zi ne arată faptul că toate acestea au o influenţă negativă asupra controlului glicemic, crescând riscul apariţiei complicaţiilor care vin şi ele însoţite de un amalgam de emoţii negative şi factori care au un impact asupra calităţii vieţii persoanelor cu diabet.

Cum spuneam anterior, diagnosticul de diabet este particular în funcţie de vârstă iar intervenţia psihologică este ghidată adesea de acest aspect.

Spre exemplu, atunci când un copil (0-10-12 ani) este diagnosticat cu diabet, cel mai mare impact este asupra părinţilor deoarece copii nu înţeleg implicaţiile pe termen lung ale aceste condiţii medicale. Părinţii sunt cei care dezvoltă emoţii disfuncţionale negative precum anxietate, sentimente de vinovăţie pentru că ei au o serie de întrebări şi cogniţii de genul  „De ce s-a îmbolnăvit copilul meu? Oare am făcut eu ceva greşit? Genele mele nu sunt bune?” etc. Apoi apar gânduri de genul „Cum mă voi descurca cu această problemă? , Cum pot eu să îmi supun copilul la chinul zilnic de a-i face glicemia, de a-i face injecţia?”. Odată ce părintele preia frâiele managementului diabetului copilului lor încep să apară şi mai multe probleme pentru că apare frica de a nu greşi în stabilirea dozelor, în calculul carbohidraţilor. De foarte multe ori, părinţii copiilor de această vârstă, dezvoltă şi o teamă legată de hipoglicemie, poate pentru că nu sunt de fiecare dată lângă ei (creşă, şcoală, activităţi independente, etc) şi de hiperglicemie pentru că ei au stabilit în mintea lor legătura dintre glicemii mari şi complicaţii ale diabetului, astfel apare şi un sentiment de vinovăţie pentru că din perspectiva părintelui, el este responsabil de sănătatea copilului lor iar o greşeală ar putea fi fatală pentru acesta. Apare şi nevoia de supraprotecţie în care copilului i se permit mai multe comportamente „libertine”, este mai răsfăţat poate decât sora sau fratele care nu are diabet iar acest lucru poate duce şi la o afectare a relaţiei dintre fraţi deoarece ei nu înţeleg „de ce mama şi tata fac diferenţă între ei”! Bineînţeles, datorită restricţiilor alimentare poate mai severe decât în cazul copiilor fără diabet, copilul cu diabet, fiind totuşi copil şi neînţelegând de fiecare dată implicaţiile condiţiei sale, ei îşi doresc să consume anumite alimente considerate a fi „interzise” (fals, atâta timp cât se ştie cum să se calculeze carbohidraţii şi insulina) iar părinţii, de grija complicaţiilor şi a variaţiilor de glicemie, nu le permit copiilor să îşi satisfacă poftele alimentare. Dar aici intervin din partea părinţilor gânduri precum „Sunt un părinte rău pentru că îi interzic copilului să mănânce” sau „Copilul meu nu mă va mai iubi la fel de mult pentru că îi interzic să mănânce asta şi mai mult decât atât, copilul mă va asocia şi cu persoana care îi produce suferinţă prin înţepăturile zilnice”. Odată ce copilul are câţiva ani, el înţelege că diabetul îl opreşte din a face ceea ce îşi doreşte şi îl face diferit de ceilalţi. După cum se observă, tiparul psihologic din spatele diabetului este unul foarte complex şi foarte variat în funcţie de caz. În aceste situaţii, rolul psihologului ar fi de a discuta cu părinţii şi depinde de vârstă şi cu copilul. Psihologul îi explică faptul că nu este vina lor pentru nimic din cele întâmplate, că diabetul poate fi controlat şi copilul lor va avea o viaţă normală.  În funcţie de caz, se discută despre anxietăţile legate de diabet, se încearcă evitarea suprasolicitării părinţilor care apare foarte frecvent şi se încearcă restructurarea gândurilor şi emoţiilor menţionate anterior.

Adolescenţa vine cu alte provocări deoarece vorbim de alte sarcini de dezvoltare specifice vârstei. Adolescentul deja începe să înţeleagă ce e cu viaţa, doreşte să socializeze, începe să fie atras de persoane de sex opus, îşi construieşte imaginea de sine şi uneori poate visează la „ce va deveni când va fi mare”. A fi diagnosticat cu diabet la această vârstă poate avea un impact major asupra persoanei în cauză deoarece aceasta este vârsta la care apar foarte multe modificări, la care se dezvoltă indepedenţa, complianţa socială şi ultimul lucru pe care îl doreşte adolescentul este să fie „diferit” de ceilalţi de vârsta lor. În acest caz, putem discuta de imaginea de sine care uneori este afectată de diabet deoarece adolescentul se percepe altfel şi nu mai are atât de multă încredere în el. În ceea ce priveşte relaţia cu persoanele de sex opus apar temeri de genul „Sigur nimeni nu mă va dori pentru că am diabet” sau „Nu voi fi acceptat în grupul X de la şcoală pentru că eu sunt altfel” sau „Eu nu vreau să mă vadă cineva că îmi fac insulina sau că mănânc (asta în special la fete) pentru că nu vreau să mă critice ceilalţi”, etc. Iar toate acestea influenţează negativ controlul glicemic pentru că adesea adolescenţii preferă să nu spună că au diabet de teama de a nu fi judecaţi sau să nu îşi urmeze tratamentul pentru a nu da explicaţii sau pentru că „nu au timp pentru asta”. La această vârstă, în special în cazul adolescentelor, pot apărea şi tulburări de comportament alimentar cauzate de gânduri iraţionale de genul „Insulina îngraşă şi eu vreau să fiu slabă că aşa e moda” sau „eu nu pot mânca atât de mult şi prefer să nu mănânc aproape nimic” sau în cazul de hipoglicemie când uneori datorită simptomelor intense apare un episod de mâncat compulsiv, apare sentimentul de vinovăţie şi se apelează la metode de a vărsa pentru că „asta are impact asupra siluetei”. Bineînţeles că şi părinţii trăiesc un şoc atunci când copilul lor este diagnosticat cu diabet, dar adesea adolescentul fiind deja „independent” nu îi mai permite părintelui să se implice atât de mult în managementul condiţiei lor medicale. În acest caz, rolul psihologului ar fi să discute cu adolescentul şi să aplice protocoalele de intervenţie specifice problemelor apărute.

Apoi la vârsta adultă, diabetul vine cu noi provocări! Aceasta este vârsta la care o persoană cel mai probabil are un serviciu, are o familie sau doreşte să îşi întemeieze una. În unele cazuri adultul doreşte să „se distreze şi să se bucure de tinereţea lui”, în altele poate persoana nou diagnosticată este singură şi apar temeri legate de faptul că nu vor mai găsi un partener care să îi accepte cu această boală sau poate îşi doresc copii şi se gândesc că nu îi vor putea avea sau le va transmite şi lor diabetul. Temerile legate de complicaţii sunt mult mai acute şi mai profund înţelese, fapt care poate duce mult mai uşor la dezvoltarea unor anxietăţi legate de viitor sau chiar datorită exploziei de emoţii negative şi comportamente noi care trebuie automatizate, apare mult mai uşor depresia şi suprasolicitarea. Un  adult are adesea o mulţime de responsabilităţi care trebuie îndeplinte şi tind să lase managementul diabetului în plan secund sau din contră, la un moment dat, se centrează atât de mult pe glicemii, cântărit mâncarea, sport, insulină, control şi perfecţiune încât la un moment dat se află într-o stare de burnout care este o epuizare a resurselor fizice şi cognitive şi se manifestă printr-o suprasolicitare care are ca rezultat o delăsare totală în ceea ce priveşte managementul diabetului. În aceste situaţii, psihologul poate interveni prin terapie şi consiliere, centrându-se pe problemele particulare care apar. De asemenea, în funcţie de caz, se poate să fie necesară intervenţia psihologică pentru partener, copii şi alţi aparţinători.

La toate vârstele menţionate anterior, putem discuta de un diagnostic de diabet de tipul 1 sau 2, depinde de factorii genetici, stil de viaţă şi alţi factori predispozanţi. Bineînţeles, că în funcţie de tipul de diabet, datorită particularităţilor de tratament şi a tiparelor diferite de diagnostic şi evoluţie a bolii pot apărea diferite aspecte de ordin psihologic care influenţează starea de bine fizică şi psihică.

 Însă la vârsta a 3-a vorbim cel mai adesea doar de diabetul de tip 2. În primul rând, fiind o vârstă mai înaintată, putem discuta şi de alte probleme medicale care poate existau înainte de diagnosticul de diabet. De asemenea, în cazul diabetului de tip 2 se pot instala mult mai repede complicaţiile, fiind cazuri în care diabetul este diagnosticat după ce persoana a fost diagnosticată cu o complicaţie (ex. neuropatie, retinopatie, etc). În aceste cazuri, putem vorbi de apariţia depresiei, neacceptarea diagnosticului, lipsa complianţei la tratament, anxietate. Vorbind despre tipul 2 de diabet, există anumite momente cheie în care pot apărea cel mai frecvent probleme de ordin psihologic. Bineînţeles, primul moment important este diagnosticul de diabet, apoi este momentul în care se schimbă schema de tratament şi se trece de pe antidiabetice orale pe insulina. De cele mai multe ori, persoanei cu diabet îi este foarte greu să accepte ideea de a face injecţii cu insulină. Acest lucru se datorează temerilor, autoeficacităţii scăzute şi a miturilor de genul „ Mă trece la insulină înseamnă că sunt în fază terminală” sau „Şi vecina care avea diabet, a murit la câteva luni după ce a trecut-o pe insulină”, etc. Iar un alt moment cheie este apariţia complicaţiilor care poate produce diverse probleme în funcţie de gravitatea lor. Se întâmplă uneori ca datorită complicaţiilor să apară cangrene care duc la amputarea unui membru iar acest lucru este un pericol semnificativ pentru calitatea vieţii şi pentru starea de bine psihică. Aceste exemple, pot fi discutate într-o intervenţie pshilogică şi prin protocoale terapeutice, adesea se obţin rezultate foarte favorabile pentru persoana cu diabet fiind de asemena facilitată şi relaţia medic-pacient.

După cum se vede, diabetul este o condiţie medicală foarte amplă, care implică o colaborare între persoana cu diabet, aparţinătorii acesteia, echipa medicală (medic diabetolog, educator, asistentă medicală, podiatru) cât şi un psiholog care poate facilita complianţa la tratament,  dezvoltarea optimă a persoanei cu diabet şi relaţia cu personalul medical.

Este de la sine înţeles că nu toate persoanele cu diabet vor trece prin aceste situaţii, nu toate vor fi depresive şi nu toate vor avea nevoie de consiliere psihologică, aceste lucruri depind foarte mult şi de tiparul cognitiv şi comportamental al persoanei cu diabet, de mecanismele de coping ale fiecăruia, de suportul social şi de altele. Un psiholog însă poate interveni adesea în restructurarea gândurilor legate de diabet, în organizarea comportamentelor de management al diabetului şi a altor aspecte ce ţin de diabet. Dar totodată, dincolo de diabet, o persoană mai are şi alte probleme care deşi nu sunt legate de diabet, cu siguranţă pot influenţa managementul acestuia. Spre exemplu, ne putem gândi la depresie (care nu e neapărat să fie legată de diabet), anxietăţi, fobii, probleme de cuplu, anxietate socială, probleme legate de dezvoltarea personală, etc . Şi în acest caz, intervenţia psihologică este foarte importantă, o dată pentru bunăstarea psihică a persoanei şi apoi pentru bunăstarea fizică, persoana reangajându-se în comportamentele de management al diabetului lăsate în plan secund datorită resurselor cognitive limitate de care dispune persoana în acele momente.

În concluzie, psihologia este o ramură importantă de care trebuie ţinut cont în foarte multe situaţii. A merge la psiholog nu înseamnă stigmă sau ruşine, nu înseamnă boală psihică, nu este slăbiciune şi nu este condamnabil ci este o resură valoroasă de care trebuie să ne folosim pentru bunăstarea noastră şi a celor din jurul nostru. 

La cat mai multe glicemii bune, 

Psih, Cristina Petrut

Obiective la inceput de an

La inceputul fiecarui an tindem sa fim optimisti si sa ne propunem cele mai indraznete obiective. Apoi ajungem dupa cateva luni sa realizam ca de fapt nu am reusit sa le atingem sau chiar la finele anului cand tragem linia vedem ca obiectivele setate la inceputul anului au ramas doar niste obiective pe care probabil le vom stabili si la inceputul anului urmator. De ce?

Poate pentru ca fiind atat de entuziasmati de un nou inceput, ne propunem obiective nerealiste sau prea generale si atunci nu stim de unde sa incepem. Daca vrem sa realizam ceva, atunci trebuie sa vedem cum putem face asta. Sa ne propunem un plan, sa ne sectionam obiectul mare in altele mai mici si apoi sa ne gandim cum sa facem asta. Spre exemplu ne propunem sa renuntam la fumat, sa slabim, sa avem un sti de viata sanatos, sa citim mai mult sau sa ne gasim un partener. Toate obiectivele sunt foarte frumoase dar cum si cand facem asta? Renuntam la fumat si gata? Atat de simplu? Sau facem o analiza de ce fumam, cat fumam, cand fumam cel mai mult, ce putem face in loc sa fumam si apoi sa ne propunem ca in primele 2 saptamani sa fumam cu 5 tigari mai putin. Dar ce facem atunci cu timpul in care am fi fumat cele 5 tigari? Hmm va trebui sa ne gandim cum ne ocupam timpul cu ceva care ne ofera aceleasi beneficii dar nu este atat de nociv, etc. 

Ideea este ca e foarte important sa ne setam obiective, pentru ca ele sunt cele care ne calauzesc in deciziile pe care le luam in viata dar este la fel de important sa stim si cum sa le realizam astfel incat la finele anului sa observam ca am realizat atat de multe iar anul urmator sa ne stabilim altele pentru dezvoltarea noastra din toate punctele de vedere. 

Prin urmare, va doresc sa aveti cele mai frumoase si mai realiste obiective, sa le realizati cu succes si sa va bucurati de fiecare zi, de fiecare succes oricat ar fi el de mic si sa fiti atenti la lucrurile bune care vi se intampla. 

La Multi Ani !!!   

Scurta descriere

Ne decidem intr-o zi sa pornim intr-o calatorie pe o carare pe care noi insine trebuie sa ne-o faurim. Uneori este greu pentru ca am obosit sau ploua si alteori pentru ca e cer senin sau pentru ca vedem un cerb pe camp sau auzim o pasare cantand simtim ca avem o energie atat de mare incat am putea strabate mult drum din calatoria noastra. Pe aceasta carare intalnim adesea pietre pe care le ocolim, unele mai usor, altele mai greu si unele cu ajutorul altor persoane, in functie de dimensiunea lor. Dar ce facem atunci cand in calea noastra sta o stanca peste care nu mai putem trece singuri? Nu o putem ocoli, nu putem sari peste ea dar nici nu putem sa ramanem acolo.

Asa este si viata noastra. In tumultul vietii cotidiene intalnim in calea noastra pietre care pot fi certuri cu ceilalti, probleme de management al timpului, neajunsuri in dezvoltarea personala, vesti rele, autoeficacitate scazuta pentru realizarea anumitor sarcini, neadaptarea la locul de munca sau la scoala, probleme in dragoste sau altele. De asemenea putem intalni si stanci precum pierderea cuiva drag, depresia, anxietatea pentru diverse situatii, fobii, sau atunci cand noi sau cineva apropiat noua este diagnosticat cu o boala cronica, sau atunci cand avand deja o boala cronica si simtim ca nu mai putem face fata tratamentului zilnic, stim cat de mult rau ne face sa nu ne urmam tratamentul dar totusi parca nu mai avem energie de a avea grija de noi, sau atunci cand ne dorim ceva foarte mult iar acest lucru ne impiedica sa ne mai gandim la altceva, ori daca vrem sa facem o schimbare majora in viata noastra sau sa renuntam la anumite comportamente si vicii care ne fac rau si nu stim de unde sa incepem sau alte situatii care ne perturba si ne impiedica sa ne continuam drumul.

In astfel de situatii, este foarte indicat sa apelam la cineva care sa ne ajute sa ne facem ordine in gandire, in emotii si in comportamente. Sa ne ajute ca impreuna sa putem ocoli pietrele si stancile din drumul nostru.
Pentru asta, serviciile Cabinetului Individual de Psihologie – Petrut Cristina – Maria, va stau la dispozitie.